M-am gandit mult pana sa deschid un blog....imi gaseam tot felul de oprelisti (n-am timp, ce sa scriu, de ce imi trebuie asa ceva, pot gasi si alte locuri de dat cu capul, etc.) dar, in fond, mi-am spus - adica de ce sa nu incerc?  Voi posta destul de rar, voi sterge daca nu-mi place sau voi renunta definitiv daca asa voi simti la un moment dat.
Mai ales daca postarile vor capata o nuanta de sedinta la psihoterapeut...:) Apoi apar intrebarile: scriu pentru mine insemnarile sau pentru eventualii vizitatori virtuali ? Cat de obiectiva/subiectiva sa fiu ? Stiu, stiu, o sa-mi sopteasca liberul arbitru... e minunat ca putem apela la el, nu? Dar nu l putem invinovati fara sa ne simtim cu musca pe caciula... Si o ultima intrebare (retorica, fireste)...de ce atatea intrebari?

Sovaiala asta fara rost imi aduce aminte de o zi cand am fugit de acasa:) , vreo cinci ani avand, cu intentia de a ajunge la bunicii materni care locuiau in satul vecin. Drumul lung, strabatut cu pasi marunti, a ajuns la o rascruce.
Acolo am poposit  nedumerita , dar totusi calma , nestiind  care este calea  cea  buna. Amintiri vagi  imi aratau in minte un pod subred de lemn peste care ma trecea cineva in brate. Problema aparuta incognito era existenta a doua poduri aproape identice peste acelasi parau , asezate la oaresicare distanta unul fata de celalalt, amandoua marcand intrarea in sat (unul mai pe ocolite). Hotararea  initiala s-a transformat in indoiala urmata de panica. Noroc de un satean atoatecunoscator care m-a purtat pe umeri pana la destinatie...

In sfarsit, voi blogui si eu pe aici cand o sa am timp si inspiratie...