Dar noi , oamenii , vesnicii cautatori ai fericirii , putem sa spunem cu sinceritate ca ne-am gasit locul si menirea in aceasta lume ? Cautam iubirea ideala , uneori avem norocul sa o gasim ( sau asa ni se pare) ne realizam profesional , acumulam bunuri materiale cat putem , ne crestem copiii si avem grija sa le fie viata cat mai buna pentru ca , nu-i asa , daca ei sunt fericiti , suntem si noi in al noualea cer , cautam iluminarea , mai nou ,:) dobandim ceva intelepciune , si totusi...
Totusi ceva ne scapa , ceva inefabil ce se manifesta cand privim un asfintit , un pisc maret, cand ascultam glasul valurilor , al pasarilor , al vantului . In inima se strecoara un dor fara nume , iti ridici privirea si urmaresti intinderea nesfarsita ... undeva , acolo, se afla raspunsurile la miile de intrebari care te framanta . Si stii ca toate cuvintele nu te ajuta cu nimic , atat de mult simti ca nu poti exprima , vrei sa fii singur si in acelasi timp cu toata lumea pe care uneori ajungi sa o detesti .
Fragment din poezia “Sunt un om viu” a lui Nichita Stanescu :
“Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu