Asculta mai multe audio Muzica

M-am gandit mult pana sa deschid un blog....imi gaseam tot felul de oprelisti (n-am timp, ce sa scriu, de ce imi trebuie asa ceva, pot gasi si alte locuri de dat cu capul, etc.) dar, in fond, mi-am spus - adica de ce sa nu incerc?  Voi posta destul de rar, voi sterge daca nu-mi place sau voi renunta definitiv daca asa voi simti la un moment dat.
Mai ales daca postarile vor capata o nuanta de sedinta la psihoterapeut...:) Apoi apar intrebarile: scriu pentru mine insemnarile sau pentru eventualii vizitatori virtuali ? Cat de obiectiva/subiectiva sa fiu ? Stiu, stiu, o sa-mi sopteasca liberul arbitru... e minunat ca putem apela la el, nu? Dar nu l putem invinovati fara sa ne simtim cu musca pe caciula... Si o ultima intrebare (retorica, fireste)...de ce atatea intrebari?

Sovaiala asta fara rost imi aduce aminte de o zi cand am fugit de acasa:) , vreo cinci ani avand, cu intentia de a ajunge la bunicii materni care locuiau in satul vecin. Drumul lung, strabatut cu pasi marunti, a ajuns la o rascruce.
Acolo am poposit  nedumerita , dar totusi calma , nestiind  care este calea  cea  buna. Amintiri vagi  imi aratau in minte un pod subred de lemn peste care ma trecea cineva in brate. Problema aparuta incognito era existenta a doua poduri aproape identice peste acelasi parau , asezate la oaresicare distanta unul fata de celalalt, amandoua marcand intrarea in sat (unul mai pe ocolite). Hotararea  initiala s-a transformat in indoiala urmata de panica. Noroc de un satean atoatecunoscator care m-a purtat pe umeri pana la destinatie...

In sfarsit, voi blogui si eu pe aici cand o sa am timp si inspiratie...

Dilema

As vrea sa spun, asemeni poetului pe care l-am parafrazat in postul anterior, "nimic din ceea ce este scris nu-mi este strain", dar, din pacate, timpul fizic nu ne permite sa acumulam uriasa informatie scrisa existenta. De multe ori parcurg in diagonala carti ce imi atrag atentia si descopar ca, chiar daca am retinut esenta, mesajul central, am pierdut esentialul, adica placerea interiorizarii si transformarii informatiei in idei noi care sa-mi confirme propriile concepte, trairi si sentimente sau, de ce nu, sa le aseze sub semnul indoielii crancene:).

Asa am (re)descoperit "Creanga de aur" a lui Sadoveanu, pe care am aruncat-o plictisita in anii adolescentei. De apartenenta lui la Loja masonica stiam vag, dar nu credeam ca a avut putut sa scrie in anii comunismului un roman  atat de profund incarcat de simboluri  ezoterice, o carte de initiere in misterele egiptene sau chiar ale Greciei bizantine si in acelasi timp un roman hristic, crestin. Am gasit miturile dacice atat de discutate pe blogul lui Oreste, imaginea unei Dacii solide si solemne, aflate sub semnul Soarelui, in profunda comuniune cu Grecia apolinica si cu Egiptul antic.

Tot "intamplator" mi-au ajuns in casa "Sigiliul templierilor" de Adriana Koulias, "Si adevarul va va elibera" de David Icke, "Lacasul sufletului" de Gary Zucav, cartile lui Radu Cinamar (oare il cunoaste cineva?) si alte carti ce apartin acestui nou "val" spiritual care, nu de putine ori, imi pun greu la incercare capacitatea de intelegere, dar perseverez, nu stiu de ce. De fapt cred ca valul nu e chiar atat de nou, pentru ca gaseam si prin 1993 astfel de informatii prin cartile lui Aurel Popescu Balcesti, Raymond Moody sau Ion Tugui. Multe m-au dezamagit, dar cu timpul am invatat sa selectez informatiile si le cam miros pe cele voit senzationale cu un scop material prea putin ascuns...nu e relevant pentru ceea ce vreau sa subliniez : avem o stare predispusa visarii la alte meleaguri "paralele" realitatii in care traim. Cum procedam?!

De  ce  un  astfel  de  titlu  cu  tenta  elegiaca ?  m-am  intrebat  privindu-mi  proaspatul  blog  cateva  zile , nehotarata  inca  daca  sa  postez  ceva . Dupa  un  dialog  interior  edificator  l-am  lasat  in  aceasta  forma , gandindu-ma  ca  frunza  poate  si  vesela  sub  razele  soarelui , si proaspata  sub  roua  diminetii , chiar  daca  mai  infrunta  ploi  si  vanturi  in  efemeritatea  ei . Se  naste , creste  si  moare  laolalta  cu  semenele  ei  din  acelasi  copac  ce-si  infige  radacinile  in  acelasi  pamant-mama  al  tuturor  fiintelor  lasate  de  Dumnezeu  in  acest  loc  din  univers  sa-si  gaseasca  menirea . Si  iata  ca  ea , o  biata  frunza , reuseste  intotdeauna  sa-si  implineasca  cu  succes  destinul ,  ajutand  metabolismul  copacului  si  oferindu-si  cu  generozitate  umbra  oricui  are  nevoie  de  putina  racoare  in  cooperare  neconditionata  cu  semenele  ei .

Dar  noi , oamenii , vesnicii  cautatori  ai  fericirii , putem  sa  spunem  cu  sinceritate  ca  ne-am  gasit  locul  si  menirea  in  aceasta  lume ?  Cautam  iubirea  ideala , uneori  avem  norocul  sa  o  gasim ( sau  asa  ni  se  pare)  ne  realizam  profesional , acumulam  bunuri  materiale  cat  putem , ne  crestem  copiii  si  avem  grija  sa  le  fie  viata  cat  mai  buna  pentru  ca , nu-i  asa , daca  ei  sunt  fericiti , suntem  si  noi  in  al  noualea  cer , cautam  iluminarea , mai  nou ,:) dobandim  ceva  intelepciune , si  totusi...

Totusi  ceva  ne  scapa , ceva  inefabil  ce  se  manifesta  cand  privim  un  asfintit , un  pisc  maret, cand  ascultam  glasul  valurilor , al  pasarilor , al  vantului . In  inima  se  strecoara  un  dor  fara  nume , iti  ridici  privirea  si  urmaresti  intinderea  nesfarsita ... undeva , acolo, se  afla  raspunsurile  la  miile  de  intrebari  care  te  framanta . Si  stii ca  toate  cuvintele  nu  te  ajuta  cu  nimic , atat  de  mult  simti  ca  nu  poti  exprima , vrei  sa  fii  singur  si  in  acelasi  timp  cu  toata  lumea  pe  care  uneori  ajungi  sa  o  detesti .

Fragment din poezia “Sunt un om viu” a lui Nichita Stanescu :

“Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele”.