Caut...ca noi toti. Merg linistita, alerg voioasa sau abia imi tarasc picioarele pe drumul existentei in lume. Uneori cad istovita, dar ma ridic, ma scutur de praf, merg mai departe si ma iert pentru clipa de slabiciune. Imi place spectacolul vietii si ma bucur ca pot alege cand rolul de actor, cand cel de spectator...fireste, cand nu alege viata sa imi faca surprize:).
joi, 18 februarie 2010
miercuri, 17 februarie 2010
M-am gandit mult pana sa deschid un blog....imi gaseam tot felul de oprelisti (n-am timp, ce sa scriu, de ce imi trebuie asa ceva, pot gasi si alte locuri de dat cu capul, etc.) dar, in fond, mi-am spus - adica de ce sa nu incerc? Voi posta destul de rar, voi sterge daca nu-mi place sau voi renunta definitiv daca asa voi simti la un moment dat.
Mai ales daca postarile vor capata o nuanta de sedinta la psihoterapeut...:) Apoi apar intrebarile: scriu pentru mine insemnarile sau pentru eventualii vizitatori virtuali ? Cat de obiectiva/subiectiva sa fiu ? Stiu, stiu, o sa-mi sopteasca liberul arbitru... e minunat ca putem apela la el, nu? Dar nu l putem invinovati fara sa ne simtim cu musca pe caciula... Si o ultima intrebare (retorica, fireste)...de ce atatea intrebari?
Sovaiala asta fara rost imi aduce aminte de o zi cand am fugit de acasa:) , vreo cinci ani avand, cu intentia de a ajunge la bunicii materni care locuiau in satul vecin. Drumul lung, strabatut cu pasi marunti, a ajuns la o rascruce.
Acolo am poposit nedumerita , dar totusi calma , nestiind care este calea cea buna. Amintiri vagi imi aratau in minte un pod subred de lemn peste care ma trecea cineva in brate. Problema aparuta incognito era existenta a doua poduri aproape identice peste acelasi parau , asezate la oaresicare distanta unul fata de celalalt, amandoua marcand intrarea in sat (unul mai pe ocolite). Hotararea initiala s-a transformat in indoiala urmata de panica. Noroc de un satean atoatecunoscator care m-a purtat pe umeri pana la destinatie...
In sfarsit, voi blogui si eu pe aici cand o sa am timp si inspiratie...
Mai ales daca postarile vor capata o nuanta de sedinta la psihoterapeut...:) Apoi apar intrebarile: scriu pentru mine insemnarile sau pentru eventualii vizitatori virtuali ? Cat de obiectiva/subiectiva sa fiu ? Stiu, stiu, o sa-mi sopteasca liberul arbitru... e minunat ca putem apela la el, nu? Dar nu l putem invinovati fara sa ne simtim cu musca pe caciula... Si o ultima intrebare (retorica, fireste)...de ce atatea intrebari?
Sovaiala asta fara rost imi aduce aminte de o zi cand am fugit de acasa:) , vreo cinci ani avand, cu intentia de a ajunge la bunicii materni care locuiau in satul vecin. Drumul lung, strabatut cu pasi marunti, a ajuns la o rascruce.
Acolo am poposit nedumerita , dar totusi calma , nestiind care este calea cea buna. Amintiri vagi imi aratau in minte un pod subred de lemn peste care ma trecea cineva in brate. Problema aparuta incognito era existenta a doua poduri aproape identice peste acelasi parau , asezate la oaresicare distanta unul fata de celalalt, amandoua marcand intrarea in sat (unul mai pe ocolite). Hotararea initiala s-a transformat in indoiala urmata de panica. Noroc de un satean atoatecunoscator care m-a purtat pe umeri pana la destinatie...
In sfarsit, voi blogui si eu pe aici cand o sa am timp si inspiratie...
miercuri, 10 februarie 2010
Dilema
As vrea sa spun, asemeni poetului pe care l-am parafrazat in postul anterior, "nimic din ceea ce este scris nu-mi este strain", dar, din pacate, timpul fizic nu ne permite sa acumulam uriasa informatie scrisa existenta. De multe ori parcurg in diagonala carti ce imi atrag atentia si descopar ca, chiar daca am retinut esenta, mesajul central, am pierdut esentialul, adica placerea interiorizarii si transformarii informatiei in idei noi care sa-mi confirme propriile concepte, trairi si sentimente sau, de ce nu, sa le aseze sub semnul indoielii crancene:).
Asa am (re)descoperit "Creanga de aur" a lui Sadoveanu, pe care am aruncat-o plictisita in anii adolescentei. De apartenenta lui la Loja masonica stiam vag, dar nu credeam ca a avut putut sa scrie in anii comunismului un roman atat de profund incarcat de simboluri ezoterice, o carte de initiere in misterele egiptene sau chiar ale Greciei bizantine si in acelasi timp un roman hristic, crestin. Am gasit miturile dacice atat de discutate pe blogul lui Oreste, imaginea unei Dacii solide si solemne, aflate sub semnul Soarelui, in profunda comuniune cu Grecia apolinica si cu Egiptul antic.
Tot "intamplator" mi-au ajuns in casa "Sigiliul templierilor" de Adriana Koulias, "Si adevarul va va elibera" de David Icke, "Lacasul sufletului" de Gary Zucav, cartile lui Radu Cinamar (oare il cunoaste cineva?) si alte carti ce apartin acestui nou "val" spiritual care, nu de putine ori, imi pun greu la incercare capacitatea de intelegere, dar perseverez, nu stiu de ce. De fapt cred ca valul nu e chiar atat de nou, pentru ca gaseam si prin 1993 astfel de informatii prin cartile lui Aurel Popescu Balcesti, Raymond Moody sau Ion Tugui. Multe m-au dezamagit, dar cu timpul am invatat sa selectez informatiile si le cam miros pe cele voit senzationale cu un scop material prea putin ascuns...nu e relevant pentru ceea ce vreau sa subliniez : avem o stare predispusa visarii la alte meleaguri "paralele" realitatii in care traim. Cum procedam?!
Asa am (re)descoperit "Creanga de aur" a lui Sadoveanu, pe care am aruncat-o plictisita in anii adolescentei. De apartenenta lui la Loja masonica stiam vag, dar nu credeam ca a avut putut sa scrie in anii comunismului un roman atat de profund incarcat de simboluri ezoterice, o carte de initiere in misterele egiptene sau chiar ale Greciei bizantine si in acelasi timp un roman hristic, crestin. Am gasit miturile dacice atat de discutate pe blogul lui Oreste, imaginea unei Dacii solide si solemne, aflate sub semnul Soarelui, in profunda comuniune cu Grecia apolinica si cu Egiptul antic.
Tot "intamplator" mi-au ajuns in casa "Sigiliul templierilor" de Adriana Koulias, "Si adevarul va va elibera" de David Icke, "Lacasul sufletului" de Gary Zucav, cartile lui Radu Cinamar (oare il cunoaste cineva?) si alte carti ce apartin acestui nou "val" spiritual care, nu de putine ori, imi pun greu la incercare capacitatea de intelegere, dar perseverez, nu stiu de ce. De fapt cred ca valul nu e chiar atat de nou, pentru ca gaseam si prin 1993 astfel de informatii prin cartile lui Aurel Popescu Balcesti, Raymond Moody sau Ion Tugui. Multe m-au dezamagit, dar cu timpul am invatat sa selectez informatiile si le cam miros pe cele voit senzationale cu un scop material prea putin ascuns...nu e relevant pentru ceea ce vreau sa subliniez : avem o stare predispusa visarii la alte meleaguri "paralele" realitatii in care traim. Cum procedam?!
marți, 9 februarie 2010
De ce un astfel de titlu cu tenta elegiaca ? m-am intrebat privindu-mi proaspatul blog cateva zile , nehotarata inca daca sa postez ceva . Dupa un dialog interior edificator l-am lasat in aceasta forma , gandindu-ma ca frunza poate si vesela sub razele soarelui , si proaspata sub roua diminetii , chiar daca mai infrunta ploi si vanturi in efemeritatea ei . Se naste , creste si moare laolalta cu semenele ei din acelasi copac ce-si infige radacinile in acelasi pamant-mama al tuturor fiintelor lasate de Dumnezeu in acest loc din univers sa-si gaseasca menirea . Si iata ca ea , o biata frunza , reuseste intotdeauna sa-si implineasca cu succes destinul , ajutand metabolismul copacului si oferindu-si cu generozitate umbra oricui are nevoie de putina racoare in cooperare neconditionata cu semenele ei .
Dar noi , oamenii , vesnicii cautatori ai fericirii , putem sa spunem cu sinceritate ca ne-am gasit locul si menirea in aceasta lume ? Cautam iubirea ideala , uneori avem norocul sa o gasim ( sau asa ni se pare) ne realizam profesional , acumulam bunuri materiale cat putem , ne crestem copiii si avem grija sa le fie viata cat mai buna pentru ca , nu-i asa , daca ei sunt fericiti , suntem si noi in al noualea cer , cautam iluminarea , mai nou ,:) dobandim ceva intelepciune , si totusi...
Totusi ceva ne scapa , ceva inefabil ce se manifesta cand privim un asfintit , un pisc maret, cand ascultam glasul valurilor , al pasarilor , al vantului . In inima se strecoara un dor fara nume , iti ridici privirea si urmaresti intinderea nesfarsita ... undeva , acolo, se afla raspunsurile la miile de intrebari care te framanta . Si stii ca toate cuvintele nu te ajuta cu nimic , atat de mult simti ca nu poti exprima , vrei sa fii singur si in acelasi timp cu toata lumea pe care uneori ajungi sa o detesti .
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele”.
Dar noi , oamenii , vesnicii cautatori ai fericirii , putem sa spunem cu sinceritate ca ne-am gasit locul si menirea in aceasta lume ? Cautam iubirea ideala , uneori avem norocul sa o gasim ( sau asa ni se pare) ne realizam profesional , acumulam bunuri materiale cat putem , ne crestem copiii si avem grija sa le fie viata cat mai buna pentru ca , nu-i asa , daca ei sunt fericiti , suntem si noi in al noualea cer , cautam iluminarea , mai nou ,:) dobandim ceva intelepciune , si totusi...
Totusi ceva ne scapa , ceva inefabil ce se manifesta cand privim un asfintit , un pisc maret, cand ascultam glasul valurilor , al pasarilor , al vantului . In inima se strecoara un dor fara nume , iti ridici privirea si urmaresti intinderea nesfarsita ... undeva , acolo, se afla raspunsurile la miile de intrebari care te framanta . Si stii ca toate cuvintele nu te ajuta cu nimic , atat de mult simti ca nu poti exprima , vrei sa fii singur si in acelasi timp cu toata lumea pe care uneori ajungi sa o detesti .
Fragment din poezia “Sunt un om viu” a lui Nichita Stanescu :
“Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)